| ce pot spune despre sistemul solar? |

Sistemul solar este alcătuit din Soare şi ansamblul de corpuri cereşti legate de acesta prin forţa gravitaţională: cele opt planete, cei 162 de sateliţi naturali ai acestora, trei planete pitice, şi alte corpuri mai mici (care includ asteroizi, meteoriţi, comete, praf, obiectele centurii Kuiper etc.). În centru se află Soarele, iar celelalte astre orbitează în general în jurul acestuia.

Pluto a fost considerată cea de-a noua planetă a sistemului solar, până când Uniunea Astronomică Internaţională i-a schimbat statutul, pe 24 august 2006, din planetă în planetă pitică (în engleză: dwarf planet).

În sens general, o stea împreună cu alte obiecte cereşti ce gravitează în jurul său se numeşte sistem stelar, termenul "solar" referindu-se strict la steaua numită "Soare"

În cadrul galaxiei noastre, Calea Lactee, sistemul solar se află pe unul din braţele exterioare, numit Bratul Orion sau „pintenul local”, într-o regiune cu o densitate de materie relativ mică, lucru care se presupune că a avut efecte benefice asupra posibilităţii apariţiei vieţii pe tPamant. Soarele împreună cu întregul sistem solar se află într-o mişcare de revoluţie în jurul centrului galaxiei, aflat la o distanţă de 25.000—28.000 ani-lumina (aproximativ jumătate din raza galaxiei), cu o perioadă de revoluţie de aproximativ 225-250 milioane de ani (anul galactic al sistemului solar). Viteza de deplasare pe această orbită circulară este de aproximativ 220 km/s, iar direcţia este orientată spre poziţia actuală a stelei Vega.

În imediata apropiere se află sistemul de trei stele Alfa Centauri (din constelaţiaCentaurus), compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A şi B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanţă de 0,2 ani-lumină pitica rosie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanţă de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. În continuare în ordinea distanţei se găsesc:

• Steaua lui Bernard: 6 ani-lumină
• Wolf 359: 7,8 ani-lumină
• Lalande 21185: 8,3 ani-lumină
• Sirius: 8,6 ani-lumină
• UV Ceti: 8,7 ani-lumină
• Ross 154: 9,7 ani-lumină.

Mercur, Venus, Pământul şi Marte sunt clasificate ca planete interioare telurice sau stâncoase. Sunt alcătuite în special din roci şi metale, au suprafeţe solide şi se rotesc încet.

Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun sunt clasificate ca giganţi gazoşi exteriori. Au atmosfere groase alcătuite mai ales din hidrogenşi heliu şi se rotesc rapid.

Temperaturile de pe Mercur şi Venus sunt prea mari pentru a întreţine viaţa, iar pe Marte este foarte frig. Totuşi Marte îndeplineşte cele 3 condiţii minime necesare pentru viata extraterestra.

Astronomii John Chambers şi Jack Lissauer de la NASA au dedus prin simulări pe calculator că este posibil ca în trecutul îndepărtat (acum mai mult de 4 miliarde de ani) să fi existat o planetă terestră între Marte şi centura de asteroizi. Cercetătorii spun că această planetă, pe care au numit-o „planeta V”, s-a format pe o orbită cu excentricitate redusă, dar că în urma interacţiei gravitaţionale cu asteroizii a intrat pe o orbită foarte excentrică şi în cele din urmă a căzut pe Soare. Aceste interacţii gravitaţionale au dus la apariţia asteroizilor care şi în prezent intersectează orbita lui Marte; în acelaşi mod a crescut şi rata de impact cu Luna.

| ce stim despre galaxia noastra? |

Calea Lactee este un gigant, având o masa de circa 750-1.000 miliarde ori mai mare decât a Soareluişi un diametru de aproximativ 100.000 ani-lumina

Galaxia noastră face parte dintr-un grup de galaxii numit Grupul Local, format din 3 mari galaxii şi un număr de alte 30 galaxii mai mici, în cadrul grupului ea fiind a doua ca mărime după galaxia Andromeda(M31). Andromeda, situată la aproximativ 2,9 milioane ani-lumină, este cea mai apropiată galaxie mare. Cu toate acestea, un număr de aşa numite false galaxii se găsesc mult mai aproape de noi, acestea jucând un rol de sateliti ai galaxiei noastre. Cea mai apropiată dintre acestea se găseşte la 80.000 ani-lumină de noi şi la 50.000 ani-lumină de centrul galactic.

Galaxia noastră are forma unei spirale uriaşe; braţele acestei spirale conţin pe lângă altele şi materie interstelară, nebuloase şi stelele tinere ce iau naştere permanent din această materie. Pe de altă parte centrul galaxiei este format din stele bătrâne concentrate în grupuri cu formă sferică. Galaxia noastră are aproximativ 200 astfel de grupuri, dintre care mai cunoscute nu sunt decât 150. Aceste grupuri sunt concentrate în special în centrul galactic. După aparenta lor distribuţie pe cer, astronomul Harlow Shapley a ajuns la concluzia că centrul galaxiei se găseste ceva mai departe de noi decât se credea până acum. Astfel, sistemul nostru solar este situat la 20 ani-lumină deasupra planului ecuatorial de simetrie, şi la 28.000 ani-lumină de centrul galactic.

Centrul galaxiei se găşeste în direcţia constelatiei Sagetatorului, la o distanţă de soare de 25.000-28.000 ani-lumină.

Galaxia noastră are 4 componente principale: nucleul, discul cu spirale, haloul şi roiurile globulare. S-ar putea să existe şi un halou exterior, coroana galactică. Discul se roteşte, dar nucleul central nu. Nucleul şi roiurile globulare conţin multe stele bătrâne, cunoscute ca stele de Populaţie II, care s-au format din materie cosmică originară. Braţele spiralei, unde se nasc stele noi, conţin mai ales stele de vârstă medie şi tinere, cunoscute ca stele de Populaţie I. Acestea s-au format din materie stelară reciclată şi sunt bogate în metale.

Vârsta celor mai vechi stele din Calea Lactee a fost estimată recent la aproximativ 13,6 miliarde de ani, adică doar puţin mai mică decât vârsta estimată a Universului(13,7 miliarde de ani).

| ce e universul? | | cum a aparut? | | cum va disparea? |

Astronomii au calculat că universul s-a format cu 13,73 miliarde de ani în urmă (plus/minus 120 milioane de ani), in urma unei explozii de proporţii numită Big Bang. Astronomii caută să descopere structura, comportamentul şi evoluţia materiei şi energiei existente. Universul este infinit în spaţiu şi se presupune că are un final în timp.

Astronomii cred că în prima fracţiune de secundă de după explozie, universul s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială, iar în următoarea fracţiune de secundă extinderea a devenit mai înceată, acesta răcindu-se şi lăsând loc particulelor de materie să se formeze. Când universul a ajuns la prima sa secundă de existenţă, se presupune că atunci s-au format protonii, iar in următoarele 1.000 de secunde a urmat era nucleosintezei, era în care s-au format nucleii de deuteriu şi care este prezent in universul de acum. Tot in aceste 1.000 de secunde s-au format si unii nuclei de litiu, beriliu si heliu.

Când universul a ajuns la vârsta de un milion de ani a ajuns sa se răcească până la temperaturi de 3300 °C în medie în care protonii şi nucleii mai grei s-au format în urma nucleosintezei, putând apoi să se combine cu electronii formând atomii. Înainte ca electronii să se combine cu nucleii, circulaţia radiaţiilor prin spaţiu era dificilă, radiaţiile în forma fotonilor nu puteau traversa spaţiul fără a intra în coliziune cu electronii, dar odată cu combinarea protonilor cu electronii care au format hidrogenul, traversarea fotonilor a fost uşurată. Radiaţiile în forma fotonilor au caracteristicile gazului. Din momentul în care radiaţiile au fost eliberate,totul s-a răcit pana la -270 °C, numindu-se radiaţie cosmică de fond. Aceste radiaţii au fost detectate prima dată de către radiotelescoape şi apoi de către sonda spaţială COBE.

Între anul 2 milioane şi anul 4 milioane după Big Bang s-au format quasarii, galaxii extrem de energetice. O populaţie de stele s-a format din gazul şi praful interstelar, apoi s-au contractat în a forma galaxiile. Această primă populaţie se numeşte Populaţia I şi a fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Stelele formate au evoluat creând la rândul lor alte elemente mai grele care au dus la fuziuni nucleare explodând şi formând supernovele.

Mai târziu s-a format Populaţia II, din care face parte şi Soarele nostru, şi conţine elemente grele formate în istorie. Soarele nostru s-a format acum 5 miliarde de ani şi se află la jumătatea vieţii sale. Se presupune că viaţa soarelui nostru este de aproximativ 11 miliarde de ani.

Acum 4,6 miliarde de ani s-a format sistemul solar. Cea mai veche fosilă a unui organism viu datează de acum peste 3,5 miliarde de ani.

Destinul final al Universului:

Există mai multe teorii despre soarta Universului.

- S-ar putea dilata la nesfârşit, dispărând pur şi simplu

- S-ar putea opri din dilatare şi să rămană ca atare

- Ar putea atinge o dimensiune maximă, iar apoi să se contracte până la prăbuşirea datorită gravităţii - teoria Big Crunch

| care e cauza cutremurelor si eruptiilor vulcanice tot mai numeroase |

Polii magnetici ai Pamantului sunt aproape de cei geografici dar nu se suprapun , poziţia lor modificându-se in timp . Momentan , polul nord magnetic se deplasează cu 0,2 ° pe an , iar ambii poli se deplasează tot mai repede din 1971 , când viteza polilor era de 10 km pe an , acum e 40 km pe an . Acest proces de inversiune nu poate fi aflat din timp , deoarece n-are o regulă când se produce , care îi duce în eroare pe oamenii de ştiinţă . Se poate întâmpla după câteva milioane de ani , sau chiar după 5000 de ani .Se pare ca acest lucru se poate întâmpla în orice oră , dar mai probabil în 2012 .

De la marele tsunami din Asia Mică care s-a petrecut în 2004 şi care i-a zăpăcit pe geologi , oameni de ştiinţă au descoperit că polii Pământului se inversează . După cercetări, oamenii de ştiinţă au descoperit multe efecte pe care le are asupra vietăţilor şi a tot ce este pe Pământ . Se pare că unii dintre sateliţi Pământului au avut probleme . Alte simptome ale unei iminente inversări a polilor ar putea fi extinderea aurorei polare care de obicei se observă numai la Polul Sud, aceasta urmând să se extindă şi deasupra Atlanticului deSud.

Slăbirea extremă a magnetosferei planetare ce apare înaintea unei inversări a polilor poate duce la intensificarea cazurilor de cancer datorită radiaţiei cosmice ce va putea astfel ajunge până la suprafaţa Terrei.

După ce oamenii de ştiinţă au descoperit inversiunea polilor , au căutat un răspuns pentru acest lucru . Aceştia au descoperit că întreaga noastră galaxie a intrat într-un fel de zonă cu o putere mai mare. După ce s-a ajuns în acest loc cu putere , toată galaxia suferă modificări majore . Câmpurile magnetice şi intensitatea luminoasă a planetelor se schimba . Venus ne arată o creştere de lumină . Jupiter suferă o schimbare energetică încât s-a format un tub de radiaţie ionizantă între ea şi satelitul Io . Jupiter , Uranus şi Neptun îşi intensifică câmpul lor magnetic şi devin mai luminoase . Uranus şi Neptun au suferit inversarea polilor . În urma mutării polilor , Terra se confruntă cu o activitate vulcanică mai mare cu 500 % decât din 1875 . Chiar şi câmpul magnetic al soarelui a crescut cu 230 % din 1901 .